• Citeste fragmente din romanul Ema (Fetita din conserva) de Lucian Parfene••• O cronica la spectacolul... Prapadul! Regia Lucian Dan Teodorovici Precum si alte texte numai pe Teatru Online •

joi, 26 mai 2011

Exerciții de improvizație

Am asistat de curînd la cinci exerciţii de improvizaţie. Cinci tineri, cinci aspiranţi în ale regiei împotriva unei scene goale.

În primul exerciţiu personajul vorbeşte la telefon cu prietenul. Se ridică se aşează pe canapea sugerînd aşteptarea, neliniştea. După încă două telefoane date unor cunoscuţi, şi mai apoi mamei, ajunge la concluzia că nu are încotro şi urmeză şă rămînă singur de Crăciun... aşadar se resemnează.
Atmosfera de lucru este una degajată, lipsită de pudibonderii, părerile celor din sală sunt ascultate cu atenţie. Dialogul e absolut firesc şi necesar. Fiecare vine cu soluţii noi, se discută fiecare gest în parte. Ar fi fost mai bine să plîngă şi să vorbească sau să se comporte isteric, poate şi mersul trebuia să fie mai sacadat. Variantele acestea au ca scop trezirea în spectator a senzaţiei că personajul duce o luptă interioară intensă. E singur de Crăciun – e un lucru grav, deprimant. Mda...
Teatru este făcut dintr-o multitudine de detalii, aceste elemente întregesc un spectacol.
Exerciţiul doi. Personajul intră pe uşă oarecum nervos. Constată că totul e în ordine doar că acasă nu e nimeni Se recurge din nou la telefon. Din conversaţie ne dăm seama că este o soţie înşelată. Infidelitatea o roade pe dinăuntru. Personajul se simte trădat. E frustrat şi nervos. Nu vrea să accepte realitatea şi totuşi... nu găseşte o ieşire.
Dialogăm pe variante de final. În spatele fiecărui gest trebuie să se ascundă ceva. În teatru nu există gesturi inutile. Trebuie să vredem cum arată personajul pe interior. Ce ascude în suflet, cum gîndeşte, ce fel de psihic are. Trebuie pătruns cît mai adînc în mintea personajului tocmai pentru al putea construi cît mai bine. O introspecţie e absolut necesară.
Teatrul e făcut din adevăr nu din şabloane. Jocul actorilor trebuie să fie credibil.
Al treilea exerciţiu. Se aranjează discret o bucătărie. Personajul e vesel şi încrezător. Pare relaxat şi...se recurge iarăşi la telefon. Se vrea ca „soluţia telefonului” să fie cea care rupe ritmul. E o soluţie comodă, facilă iar tinerii de la ora de astăzi au abuzat de ea. Pentru ca spectatorul să nu se plictisească atunci cînd se vrea o scenă cu o conversaţie telefonică, aceasta trebuie să fie ori amuzantă ori dramatică, nicidecum o comversaţie banală.
Conversaţia banală are justuficare doar dacă ea se leagă de alte scene de o mai mare importanţă.
Alt exerciţiu alte emoţii. Se apelează la un coleg pentru ajutor. De data aceasta avem doi actori pe scenă. Un băiat şi o fată. Ar păutea fi o improvizaţie interesantă. Se lasă liniştea. Un dialog banal. Baiatul  care se vrea a fi un Donn Juan se pierde treptat. Imposibil. Se recurge iarăşi la telefon! Ar trebui interzise. Se trece peste...  E un exerciţiu nedezvoltat suficient, tinereţea şi lipsa de experienţă îşi spune cuvîntul. Curaj! Mai mult curaj!
Lipsa de concentrare duce la blocajul actorului.
Nunărul cinci. Emoţiile sunt mereu prezente pe scenă. E un exerciţiu de improvizaţie ce naiba! Aici nu trebuie să ai emoţii. E nevoie de imaginaţie. Asistăm la un număr de pantomimă forte bine făcut. Actriţa care interpretează e ca o sinusoidă ne ridică şi ne coboară starea de aşteptare de cîteva ori în 30 de secunde. Suntem captaţi de mişcările ei atunci cînd se machează discret într-o imaginară oglină, cînd probează o haină de blană, cînd umple paharele unor posibili invitaţi. Şi totuşi clachează spre final. Poate e de vină tinereţea? Poate emoţiile... Poate tema de improvizaţie nu a fost prea generoasă... Să le facem cu ochiul. Curajul se capătă cu timpul. Tracul apare şi la „case mai mari”
Fiecare a spus o poveste, sau macar a încercat să recompună nişte stări. La un exerciţiu de improvizaţie nu se caută perfecţiunea!
Ora de improvizaţie pare că se termină. Fiecare stă cu firul său despicat în patru şi meditează. Să improvizezi ceva de unul singur e mai greu. „Vom face un exerciţiu colectiv apoi sunteţi liberi.” Se simte un murmur o şoaptă. Cel mai curajos intră în scenă. De data asta nu vor mai fi telefoane,  personajele intră pe rînd, se susţin unul pe altul, replicile vin de la sine, lucrurile par să se lege mai bine în cinci. Se improvizează! În final toată lumea zîmbeşte. Le-a ieşit!
Lucian Parfene

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu