• Citeste fragmente din romanul Ema (Fetita din conserva) de Lucian Parfene••• O cronica la spectacolul... Prapadul! Regia Lucian Dan Teodorovici Precum si alte texte numai pe Teatru Online •

duminică, 6 mai 2012

La o cafea

De unde să pornesc? De la homo sapiens sapiens de la primele sale manifestări “teatrale” în jurul focului? De la apariţia scrisului sau mai bine să ajung direct în secolul 20. Dramaturgul e cel fără de care teatrul aşa cum îl ştim noi astăzi nu ar exista, dar tot atît de bine putem spune că regizorul este cel care a facut ca teatrul să fie ceea ce este, o maşinărie bine organizată, eficientă şi adaptabilă nevoilor spectatorului. Cei doi protagonişti par a fi astăzi de nedespărţit, asemenea a doi buni prieteni care beau o cafea neagră undeva într-o cafenea iluzorie. Gesticulînd, notîndu-şi într-un caiet cine ştie ce ideie, vocile lor se aud distinct prin zgomotul de fond al modernităţii. Aşa şi trebuie, aşa pare sa fie… Doi buni prieteni. Dar oare sunt aşa cu adevărat?
Cînd secole, ori zeci de ani îl desparte pe regizor de dramaturg… atunci acesta îşi bea singur cafeaua cu un zîmbet ironic în colţul gurii. Hai să vedem dacă am ghicit din gîndurile sale: “Aici am să scot scena aceasta, aici modific fraza negreşit, aşa… un personaj în minus… costumele nu-s bune… mai bine Medeea e bărbat, şi din letică facem o maşină şi din…” şi din…  acest motiv Regizorul  devine un satrap! Iar dramaturgul îşi doarme somnul neputincios sub catafalc.
Încîlcite sunt căile teatrului. Respectăm sau nu cuvintele scrise de bietul dramaturg sau le modificăm le colorăm ori le decolorăm aşa cum vrea Regizorul. Aici cei doi nu se-nţeleg deloc unul e viu stăpîn pe timpul său, altul fantomă rătăcită prin cărţi şi manuale. E bine aşa? E dreaptă judecata de a tăia, modifica, adapta textul sau de-al lăsa aşa cu a fost scris? Regizorul sunt sigur că preţ de-o clipă, nevăzut de nimeni îi va vorbi celui ce a scris piesa, şoptit o scurtă frază…”Mă iartă Prietene, fără supărare…dar vremurile de acum au altă încleştare”
Deci cum am spus, şi peste timp ei tot prieteni vor rămîne.
Teatrul va şti să îi preţuiască la fel de mult pe amîndoi, indiferent cît de căpos va fi unul sau cît de oportunist celălalt.
Lăsînd la o parte gluma, dramaturgul se desparte cu greu de textele sale. Creatorii sunt deseori posesivi, îşi privesc piesa gata terminată ca fiind un psalm de nemodificat. E teritoriul lor… iar personajele de-acolo sunt copii lor. E greu pentru ei la fel ca pentru orice părinte să îşi dea copii la şcoală, să se despartă de ei, să îi dea pe mîna unui “educator”, adica a unui regizor. Dramaturgul rareori priveşte nepăsător în urmă, lăsînd regizorul să îi “dezvolte” personajele aşa cum şi-ar dori. El vrea să ştie metoda, vrea să vadă, să ştie tot, să vină la repetiţie să îşi spună părerea. Din păcate lucrul acesta nu se prea întîmplă. Dramaturgul fie ca îi convine fie că nu se va despărţi în mod implacabil de textul său, îi va da drumul în viaţă, îl va lăsa pe mîna altora, iar el (textul), fie va străluci pe scenă fie va cădea în uitare.
Relaţia dintre dramaturg şi textele sale trebuie să fie una strînsă, durabilă dar şi deschisă, permisibilă. Dramaturgul trebuie să aibă puterea de a regîndi textul dacă acesta nu functionează pe scenă; puterea de a tăia, modifica, readapta. Unii o fac alţii nu. Şi totuşi textul odătă ce a văzut lumina tiparului nu-i va mai aparţine. Ca orice e scris şi difuzat va fi bunul tuturor celor care îl vor citi. Textul va învinge prejudecăţile se va impune, va fi jucat, va place sau se va aşterne praful peste el. Asemenea unei săbii cu două taişuri, la fel ca în viaţă, omul-dramaturg va suferi sau se va bucura. Doar cine trudeşte în ocna unde cuvintele sunt cel mai preţios minereu poate înţelege cel mai bine acest lucru. Cine nu, va citi cele scrise de mine ca pe o înşiruire de cuvinte frumoase şi se va pierde în zgomotul de fond al cafenelei unde un regizor anonim îşi va bea cafeaua cu un dramaturg celebru sau viceversa. Cine ştie?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu