• Citeste fragmente din romanul Ema (Fetita din conserva) de Lucian Parfene••• O cronica la spectacolul... Prapadul! Regia Lucian Dan Teodorovici Precum si alte texte numai pe Teatru Online •

vineri, 25 ianuarie 2013

După dealuri, povestea unei lumi ascunse

de Lucian Parfene


 „După dealuri” spune povestea a două fete care au crescut împreună la casa de copii şi care se reîntâlnesc după câţiva ani de despărţire. Alina - (Cristina Flutur) se întoarce din Germania să o ia cu ea pe Voichiţa - (Cosmina Stratan), prietena ei din copilărie de care se simte încă foarte ataşată. Voichiţa şi-a găsit însă calea în credinţă, iar maicile printre care trăieşte la mănăstire ţin locul familiei pe care nu a avut-o niciodată. Alina luptă cu toate puterile să recâştige afecţiunea Voichiţei, însă o boală psihică o face să se comporte inadecvat.

Legătura afectivă puternică dintre cele două fete, care au crescut împeună la casa de copii, reprezintă punctul de pornire al unei povești inspirată dintr-o realitate crudă. Acest  ”true story”, inspirat de cazul exorcizarilor de la mănăstirea Tanacu, este o un film realist, bine interpretat însă cam monoton și lung. Nu e nici pe departe genul de film pe care să vrei să-l mai revezi. Acțiunea e clară, totul pare să se petreacă acum și aici sub ochii spectatorului care odată intrat în atmosferă va rămîne captiv preț de peste două ore între două lumi. Cea a credinței, reprezentata de stareț și maici care denotă resemnare și ascultare și cea a lumii moderne în care totul este o luptă. Filmul nu are muzică, zgomotul de fond este alcătuit din  cîntecul păsărilor, ori lătratul insistent al cîinelui din curtea mănăstirii care parcă prevestește încă de la începutul filmului ceva rău. De altfel fără elementele de modernitate, mașini, lumînări electrice, etc... acțiunea ar putea fi foarte bine plasată în evul mediu. Sentimentul înstrăinării,  lipsa dragostei, nevoia de a fi apreciat și iubit, sunt cred eu, teme mai importante în acest film decît ritualul primitiv de exorcizare. Societatea românească nu le-a putut oferi acestor fete șansa la o viață corectă. Filmul nu acuză biserica ortodoxă, filmul nu denigrează credinţă sau pe credincioși însă îndeamnă la reflecție. De remarcat finalul filmului, acea pată de noroi aruncată pe parbrizul dubei sintetizînd încă odată mizeria lumii în care trăim.

”După dealuri” face parte alături de „Moartea domnului Lăzărescu” , 2005, în regia lui Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost”, 2006, regia Corneliu Porumboiu, ori „Poliţist, adjectiv”, 2009, regizat de Corneliu Porumboiu, din categoria filmelor minimaliste ale noului val cinematografic românesc de după 89. ”Epoca” stilului minimalis, din filmul românesc, pare să se fi epuizat cred eu cu această peliculă. Un alt film construit în același stil ”extrem – minimalist”, nu va mai capta atenția publicului românesc, cu atît mai puțin a celui internațional.

Ce sintetizează de fapt acest film? Lumea din spatele ”lumii”, oameni blocați în timp după dealuri sau ”după blocurile gri”... e din păcate cam tot același lucru. O Românie plină de prejudecăți, care pare a nu fi ieșit dintr-un ev mediu, unde superstițiile și leacurile băbești reprezintă din păcate încă soluții de vindecare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu