• Citeste fragmente din romanul Ema (Fetita din conserva) de Lucian Parfene••• O cronica la spectacolul... Prapadul! Regia Lucian Dan Teodorovici Precum si alte texte numai pe Teatru Online •

miercuri, 23 ianuarie 2013

O poveste de succes în ”Alb și Negru”


 (Interviu cu conf. univ. dr. Ciprian Huţanu)

Interviu preluat de pe teatruuage
și publicat în revista ”Colocvii teatrale”, nr 14/2013

Lucian Parfene: Cum ați pornit în această aventură și care este povestea acestui spectacol?

Ciprian Huțanu: „Alb și Negru” nu a fost deloc o întâmplare!... Nu s-a născut din „nimic” sau dintr-o improvizație dezvoltată ulterior într-o reprezentație. Este un proiect pregătit cu atenție, cu multe luni înaintea premierei din Martie 2012. Studenții știau de multă vreme că vor lucra la acest spectacol și au fost condiționați de atingerea unor performanțe profesionale, înainte de a începe lucrul efectiv la scenă. Și, pentru că am impus aceste standarde profesioniste, în distribuție au intrat doar cei care au răspuns cerințelor. A urmat apoi o perioadă, destul de lungă (aproape un semestru), de pregătire a actorilor-studenți pentru ceea ce urma să construim, cu un efort suplimentar, în paralel cu munca obișnuită de la clasă, pentru examenele semestriale. Ideea spectacolului o aveam de multă vreme, însă fiecare proiect își are „timpul și locul” său; așteptam poate echipa actori (de studenți) care să poată să se ridice la nivelul cerut. Cum tinerii din această generație mi-au dat speranța că efortul lor nu va fi în zadar, iată că ați putut asista la spectacol și că, în general, rezultatele muncii mele, ca pedagog și regizor, nu s-au lăsat așteptate.


Știu că sunteți un bun mînuitor, un actor cu multă experiență dar și un regizor experimentat. De care parte a scenei vă regăsiți cel mai bine?


Mulțumesc pentru complimente. E greu să disociezi cele două postúri, de actor și de regizor, cel puțin pe scena teatrului de animație, dacă înțelegem acest fenomen din perspectiva regizorală. Adică, un regizor stăpân pe propriile-i mijloace de expresie este mereu prezent și viu în fața scenei, precum actorii în scenă. Trebuie să fie dispus să urce în scenă în orice moment și să sprijine – la repetiții, bineînțeles – dezvoltarea discursului scenic al celor cu care lucrează. Actorul se poate desfășura și fără să-și asume „frământările” regizorului cu privire la spectacol ca ansamblu. Asta în concepția mea. Astfel că, atunci când lucrez în calitate de regizor, îmi asum și munca de actor. Ca și până acum, voi continua să mă manifest artistic atât ca actor cât și ca regizor, să păstrez un echilibru din acest punct de vedere în activitateta mea profesională, pentru că le prețuiesc în egală măsură pe amândouă!






Pe ce loc ați plasa ”Alb și Negru” între spectacolele regizate de dumneavoastră până acum?

Este greu și nici nu doresc să fac o ierarhie a montărilor mele. Fiecare dintre ele a prins viață ca urmare a unor probleme pe care doream să le dezbat scenic, în forma estetică impusă de scena de animație. Dintre acestea, în unele, cum ar fi cazul în Cidul, doream nu doar să „spun” unele lucruri altfel decât sunt spuse pe scena teatrului dramatic, dar și să exploatez unele metafore, care se puteau lesne desprinde din textul lui Corneille după lectură, într-o estetică diferită decât este posibil în teatrul dramatic; sau să dezvolt altele, neexploatate de scena cu actori „vii”, metafore ce nu puteau fi exploatate decât prin prisma esteticii artei de animație. Prin urmare, cel puțin în cazul meu și cel puțin până astăzi, fiecare dintre spectacole a vrut „să spună” ceva, să transmită câte un mesaj diferit. Iar mesajele mele, nici ele, nu pot fi ierarhizate în mesaje „mai mult” sau „mai puțin” importante. Adică, nu de către mine...


Într-o lume plină de culoare ați ales să căutați esența caracterului uman în alb și negru... Două personaje în oglindă, binele și răul din noi, jumătăți inseparabile și totuși greu de reîntregit. Este acest spectacol o simplă poveste sau mai mult... o călătorie inițiatică?

În oglindă... Nu știu ce să vă răspund la această întrebare, sincer. Nu știu dacă neapărat sunt „în oglindă” Albul și Negrul din spectacolul meu. Poate fi însă una dintre perspectivele foarte plauzibile ale receptării lui. La fel de plauzibilă precum perspectiva unui prieten (foarte bun cunoscător de artă a animației și director de teatru), care a văzut un singur personaj de la început până la sfârșit. Ba chiar m-a „certat”, pentru că, din perspectiva sa, finalul spectacolului nu lăsa mai mult decât o direcție posibilă pentru înțelegere. Mai mult, după una dintre reprezentațiile de la sala universității, cineva a afirmat foarte hotărât că în acest spectacol s-ar dezbate probleme de ordin religios, pe care noi le-am fi nuanțat înalb și în negru... Probabil că acum veți dori să aflați varianta mea. Ei bine, n-o să v-o spun!... În spatele regizorului se află omul, iar omul Ciprian Huțanu are întrebările și frământările lui cu privire la Univers, Pământ, Alb sau Negru. Ceea ce am încercat, a fost să găsesc un numitor comun frământărilor mele cu ale altora. Cu ale tuturor – este absolut imposibil! Așadar, din această perspectivă am construit spectacolul. Iar „oglinda” este o perspectivă posibilă și cu bună știintă oferită înțelegerii. Acest spectacol a fost gândit să se prezinte în ”formă dechisă”, în genul Open Opera despre care vorbesc Umberto Eco și alți esteticieni ai artei. De altfel, de multă vreme e la modă în toată lumea să se prezinte astfel de creații, în tot universul artistic – de la pictură la dans contemporan și teatru. Atitudinea artistului față de acest gen de abordare a artei face diferența în final. Dacă mulți artiști amestecă voit idei și metafore, fragmente de imagini cu sunete și lumini, fără vreo noimă neapărat, apoi lasă publicul să înțeleagă ce vrea, pe principiul sfidător: Dacă poate!, fără să-i ofere vreo „pista” coerentă, reacția va fi, bineînțeles de repulsie din partea spectatorului. Iar artiștii își vor păstra în continuare titlul de „neînțeleși”. Culmea e că majoritatea din această categorie fac un titlu de glorie din această atitudine. Apoi, există adevăratul spectacol în formă deschisă, care pune lucrurile cap la cap cu multă migală, cu multă cumpănire, eventual pe un fond de simplitate vădită, precum în cazul nostru. Creatorul acestui tip de spectacol are grijă atât să-și atragă spectatorul apropiindu-se de problematica lumii contemporane – însă aici ne referim mai mult la acele frământări care țin mai degrabă de subconștientul uman, nu de cele din cotidian – să îi ofere câteva posibile căi de înțelegere ale propriilor frământări, apoi... să-l lase pe el să găsească drumul care-l reprezintă, în funcție de emoțiile și temerile lui de zi cu zi, iar în funcție de problematica sa existențială, spre final să-și găsească singur răspunsurile. „În oglindă” nu e Albulși Negrul, ci spectatorul cu metaforele pe care reușește sau își propune să le dezvolte în propria-i imaginație, o dată cu mișcările păpușilor în scenă. Prin urmare, este posibil ca, în întrebarea dumneavoastră, binele și răul să apară într-o falsă antiteză. Sunt mai degrabă nuanțe ale binelui și ale răului, uneori înșelătoare, momente în care este greu să te poziționezi, ca om obișnuit, cu morală și conduită ireproșabilă în lumea contemporană, într-un moment sau altul al poveștii, mai înspre Alb sau mai înspre Negru... Eu cred că între Alb și Negru, în realizarea noastră, există foarte mult Gri, acolo unde ne regăsim cei mai mulți dintre noi, punct din care cred că începe diferența de percepere și de înțelegere a ceea ce urmează în spectacol. Spectatorului cultivat i se oferă o paletă largă de posibile căi, o călătorie ințiatică dacă dorește. Iar celui mai puțin interesat de cultură – povestea simplă, pe o muzică frumoasă, povestea Albului și a Negrului, care se nasc împreună dar aleg căi diferite; care se întâlnesc de 2 ori, dar se refuză reciproc și care sfârșesc fiecare pe drumul său. Ca-n viață, nu-i așa?...


 ”Alb și Negru” este un spectacol fără cuvinte, un spectacol plin de simboluri, de metafore care în aparență poate fi înțeles cu ușurință. Nu credeți că de fapt ”simplitatea” sa complică prea mult receptarea?

Așa cum am spus mai sus, depinde din ce perspectivă privim. În principiu, simplitatea sa ar trebui să faciliteze receptarea și să dea frâu liber imaginației celor din sală, însă, dacă spectatorul nu se identifică cu nici una dintre problemele tratate scenic, nu se regăsește în nici un fel în cele două personaje, atunci este foarte posibil ca această simplitate să-l încurce puțin. Deși acțiunea scenică nu reprezintă altceva decât un pretext pentru o reflecție ulterioară, iar păpușile fac parte dintr-o convenție specifică artelor scenice, ușor, cred eu, de înțeles de către oricine, se poate ca mulți receptori să se plictisească, pentru că nu există o acțiune concretă, pentru că personajele nu se bat nici în săbii și nici în buzdugane.

 Cît de potrivită este pentru mediul universitar această reprezentație complexă care se adresează publicului matur, care vorbește despre viață și moarte?  Este nevoie în procesul didactic de astfel de abordări?

Nu spune nimeni și nu scrie nicăieri că o astfel de abordare este necesară în procesul didactic. De altfel, ce este acest proces didactic? O cale, acceptată de către profesorii de specialitate de la Arta de Animație, prin care studenții parcurg un traseu al evoluției lor profesionale, de la inițiere la performanță. În cei trei ani de școală, tinerii parcurg anumite etape obligatorii, de acumulări de cunoștințe teoretice, de exersare a deprinderilor specifice scenei de animație. De obicei, într-o generatie obișnuită, se disting câțiva studenți capabili să depășească nivelul mediu al jocului de animație, unii chiar cu disponibilități evidente către marea performanță. În momentul în care, ca profesor și regizor în aceeași măsură, ajungi la concluzia că nivelul clasei este peste cel obișnuit, mediu, ar fi păcat să nu dezvolți astfel de proiecte, care depășesc, cel puțin din punct de vedere teoretic, nivelul cerut de programa universitară. Acestea sunt momente care pot să dea aripi viitorilor actori către o posibilă  carieră de performanță și, de ce nu, prin prezența la diverse evenimente de specialitate, ne etalăm și noi, ca școală, calitățile.



 Se știe că mînuirea păpușilor de tip bunraku necesita o pregătire îndelungată iar munca în echipă este esențială. Cît de bine s-au descurcat studenți dumneavoastră? Aduc ei ceva nou, ceva diferit față de generațiile anterioare?

Tipul de păpușă folosit de această dată și exploatat în general în toată Europa, nu este acel tip de bunraku pe care noi îl cunoaștem din tradiția animației japoneze. Acolo păpușa avea alt rol, se manipula puțin altfel, iar mânuitorii aveau roluri diferite în ansamblul spectacolului. Noi folosim acel tip de „bunraku europenizat”, un fel de bunraku modern, adaptat de animatorii europeni la cerințele culturii de pe bătrânul continent și în special pentru scena tip „cortină de lumină”. Astfel, multe companii de teatru de animație din occident folosesc această formă de expresie păpușărească pentru că ea se apropie foarte mult ca imagine artistică de arta filmului de animație. Multe dintre aceste companii nu pun însă mare preț pe mișcarea îndelung exersată, ci dau frâu liber „gagului” și comercialului, din motive lesne de înțeles în contemporaneitate. Aici fiind totuși o școală de mânuitori, am insistat în primul rând pe mânuirea păpușilor, pe virtuozitatea animării pe alocuri. Regia, scenariul, scenografia sau coregrafia au rămas în seama profesorilor și ele au reprezentat cadrul în care studenții s-au desfășurat, sau au dat culoarea necesară unui spectacol finit.


Cît de importante sunt premiile pe care - pe bună dreptate - nu încetați să le tot câștigați? Sunt ele o miză sau fac parte dintr-un firesc?

Ei, aici cred că exagerați puțin. Nu sunt chiar așa de multe premii, doar că destul de rar ne propunem astfel de obiective. De ce? E simplu: nu suntem o instituție de spectacole, ci o școală și nu putem participa la competițiile profesioniste cu același statut precum profesioniştii adevărați. Alb și Negru, pentru că este ușor ieșit din tiparele obișnuite ale unui spectacol de școală, a fost invitat la toate festivalurile organizate în România în această toamnă, poate nu doar pentru că imaginile trimise prin DVD au impresionat, dar și ca urmare a nivelului de recunoaștere națională de care se bucură școala noastră de animație! De exemplu, în două dintre cele trei festivaluri internaționale la care a participat, spectacolul ieșean nu a concurat alături de profesioniștii din teatre și din companiile private. Poate că a fost un dezavantaj – cine știe dacă nu cumva am fi primit și alte premii –, însă trebuie să precizez faptul că această atitudine o au aproape toate festivalurile din Europa față de spectacolele studențești. Școlile sunt invitate, joacă alături de profesioniști, însă spectacolele școlilor rămân pe agenda festivalului ca niște recitaluri, adică în afara concursului, iar studenții, firesc de altfel, ar trebui să se bucure că se manifestă alături de cei consacrați, că ii vede lucrând dar și pentru că ei sunt văzuți la lucru, atât de ceilalți realizatori de spectacole cât și de către managerii de teatre. La Galați însă, la ediția aniversară a Festivalului „Gulliver”, am avut o surpriză foarte păcută: nu doar că am participat și noi în competiție, dar ne-am întors cu un premiu frumos, care cred că face cinste școlii noatre: Premiul „Vedetele de mâine”. Dintre toate festivalurile, cred că cel mai important pentru noi, ca școală, a fost Festivalul „Azi student, mâine actor”, de la Botoșani, o ediție pilot a unui festival care sperăm să se organizeze an de an. Acolo chiar am avut un mare succes, fiind răsplătiți cuPremiul pentru cel mai bun spectacol, dar și cu Premiul de intrepretare pentru personajul „Alb”. Și, mă rog, a mai luat și subsemnatul un premiu special, ca pedagog. Chiar am fost mândri la final, poate și pentru că, prin numărul de premii și prin importanța lor, am fost în centrul atenției între toate școlile de teatru de animație din țară.




Nici o generație nu seamănă cu alta, iar fiecare are un spectacol al ei. Ce planuri aveți pentru 2013?

Așa este, nici o generație nu seamănă cu alta, iar cu această generație vom construi un al doilea spectacol, cel pentru licență. Studenții deja lucrează, individual, la acest proiect. Spun individual pentru că, după ce am stabilit împreună o temă și un cadru (deocamdată general) de acțiune scenică, fiecare lucrează separat, cu tipuri de păpuși diferite, în perspectiva unor scurte one-man-show-uri care se vor reuni într-un spectacol final. Nu vă pot vorbi acum nimic despre ceea ce urmează să facem, decât că va fi un fel de provocare pentru cei care au „șablonizat” anumite viziuni pe scena de teatru și că... mai e mult de lucru.


„Alb și Negru”
Regia, scenariu și ilustrația muzicală: Ciprian Huțanu
Scenografia: Gavril Siriteanu
Coregrafia: Oana Sandu
Distribuția: studenții anului III, Arta Animației, Facultatea de Teatru Iași – Cezara Damian, Katy Zmuncilă, Elena Filip, Alexandra Bere, Roxana Konyar, Florin Capră, Mihăiță Bordianu

Premii:
Premiul pentru ”Cel mai bun spectacol”, premiul pentru ”Cel mai bun actor”  - personajului alb, respesctiv Elenei Zmuncilă, Elena Filip și Florin Capră, și premiul special „Mentor în arta de animație” – Conf.univ.dr. Ciprian Huțanu, acordate în cadrul concursului ”Azi student mîine actor”, Botoșani, 2012;
„Premiul Vedetele de mîine”, acordat UAGE Iaşi, secţia Arta de animaţie, clasa lector univ. Dr. Ciprian Huţanu pentru spectacolul „Alb Negru”,  acordat în cadrul „Festivalului Internaţional de Animaţie Gulliver”, Editia XX, Galaţi, 2012;

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu